Leadership

Add comment iunie 27th, 2013 10:41am Ileana Savu

Într-o situație critică, oamenii reacționeaza diferit.

Cu toții, însă, ne bucurăm atunci când oamenii reușesc să facă echipă și să se mobilizeze pentru a învinge teama, a se implica și a rezolva problema, indiferent care este aceea.

Care este acel ceva care face diferența? Diferența între implicare si neimplicare, diferența între teamă și eroism?

Un eveniment tragic, accidentul de la Podgorița, ne-a zguduit pe toți în aceste zile. Fără, excepție, am admirat cu toții felul în care cetățenii muntenegreni s-au implicat și au acționat, fără teamă, pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. O lecție!

Pe lângă comentariile din presă, toată lumea a comentat evenimentul și am auzit și comentarii de genul: ”Noi, românii nu am fi fost în stare să reacționăm așa.” Exemplul, clasic, era al acelor bărbați, care, stăteau la cârciuma din sat în timp ce satul lor era inundat, fără a-și pune problema că o mână de ajutor dată jandarmilor ar fi utilă.

Atunci când vine vorba că noi românii, suntem așa și pe dincolo, ba hoți, ba lași, ba puturoși, ba … fel de fel de epitete cu care ne autogratulăm, pe mine mă cuprinde o stare de revoltă, pentru că sunt și eu româncă. Eu nu sunt așa și marea majoritate a românilor pe care-i cunosc sunt frumoși, corecți, harnici și capabili de eroism.

”Marii lideri sunt aproape întotdeauna oameni care pot simplifica, care pot opri dezbaterile, argumentele și dubiile oferind o soluție pe care toată lumea o poate înțelege ” – General Colin Powell

În momente de criză, în momente critice, e nevoie de un lider care să coordoneze oamenii pentru a face echipă, pentru a se mobiliza, pentru a învinge teama și a face ceea ce trebuie. E nevoie de un lider care să știe ce trebuie făcut și care să știe să pună oamenii la treabă, fiecare după puterile lor, așa cum au făcut echipa de alpiniști de la Podgorița. Sunt convinsă ca liderul lor a fost cel care a făcut diferența.

În egală măsură, cel care a revoluționat sistemul de urgență, Doctorul Raed Arafat, este un mare lider, în fața căriua ne inclinăm în semn de respect. O dovedește de fiecare dată.

”Liderii sunt cei care le dau putere celorlalți” zice Bill Gates

La fel ar trebui să acționeze în situații critice din comunitățile locale, Primarul, Directorul școlii, Șeful echipei de jandarmi, Șeful ISU, și așa mai departe… Ei trebuie să creadă în oamenii din comunitate, să-i cunoască și să-i îndrume, să-i facă să se simtă importanți, să fie LIDERI ai lor.

Probabil că unii sunt născuți să fie lideri, dar cred că educația este cea care construiește marii lideri. Oare n-ar trebui să acordăm mai multă atenție acestui aspect?

Problema noastră, a românilor…

2 comments noiembrie 18th, 2012 11:27pm Ileana Savu

?Problema noastră, a românilor, este că am ajuns să credem în cea mai proastă versiune a noastră. Suntem convinși că ne reprezintă hoții de buzunare ce bântuie Marea Britanie, cetățenii trimiși înapoi în țară de francezi, cerșetorii de pe străzile spaniole sau bacantele care înșeală bătrâni italieni. Și, cu imaginea asta odioasă despre noi înșine în fața ochilor, mulți dintre noi fug cât îi țin picioarele de tot ceea ce ține de limba română, de tradițiile românești, de folclorul românesc și chiar și de România, adoptând cetățenia altor țări.

În această descriere se înscrie și reacția părinților români din Ladispoli, lângă Roma, care s-au revoltat împotriva cursului gratuit de limbă și cultură română introdus în programa școlară ca materie obligatorie de către conducerea școlii.

”Chiar dacă e gratis, nu vrem cursul de română pentru copiii noştri. Daţi-ni-l mai degrabă pe cel de engleză”. Lecţiile de limba şi cultura română au declanşat o revoltă la institutul şcolar Corrado Melone din Ladispoli, una dintre şcolile mari, frecventată zilnic de 941 de elevi de la trei ani în sus: 225 de străini, dintre care 182 de naţionalitate română.” – Gazeta Românească

Cursul de limbă și cultură română este subvenționat de Guvernul României, urmărindu-se prin aceasta menținerea legăturilor cu țara de origine a românilor plecați peste hotare. Pentru că statul român speră să le poată oferi românilor plecați la muncă în străinătate condițiile pentru a reveni în țară, investește în educație, astfel încât prăpastia culturală și lingvistică să fie cât mai ușor de depășit.

La nivel superficial, reacția părinților și-ar putea găsi o justificare. Plecați să muncească în străinătate, pentru că în România nu prevăd nici o șansă la un viitor decent pentru copiii lor, se revoltă împotriva statului român și resping ajutorul oferit de acesta. Când muncești din greu, departe de „casă”, când te supui la standarde duble din cauză ca ești emigrant, când știi că singura ta șansă e să fii serios și să dovedești că nu faci parte dintre „acei români” care ne fac imagine negativă peste tot și când știi că, în țară, statul nu se înghesuie să facă mare lucru să îți ușureze viața, e posibil ca această indignare să ți se pară o reacție acceptabilă.

Dacă privești însă problema în profunzime, înțelegi că nu ne putem dezrădăcina complet, că a nu mai privi în urmă înseamnă a da uitării și lucrurile frumoase, că a vorbi românește nu este doar dovada incriminatoare că aparții unei națiuni văzută rău în exterior, ci poate reprezenta și un avantaj social într-o lume care tinde spre globalizare. Mai mult, a vorbi românești și a învăța despre cultura acestui popor înseamnă a păstra legătura cu cei rămași în țară, cu familia, cu prietenii, cu trecutul nostru personal sau colectiv, înseamnă a transmite copiilor noștri acele frânturi pentru care ne putem mândri că suntem români.

Da, sunt români care cerșesc, care fură, care se prostituează sau care înșeală bătrâni nevinovați. Dar, dacă ne uităm numai la aceștia, nu îi vedem și pe ceilalți, cei care salvează vieți, fie că sunt medici sau cercetători sau oameni obișnuiți în situații neobișnuite, cei care fac performanță, în artă, în sport sau în viața de zi cu zi. Ei sunt cei care ar trebui să fie în prim-plan. Ei fac România. Și dacă n-am avea alte motive să fim mândri de țara noastră, faptul că vorbim aceeași limbă cu acești eroi anonimi ar fi suficient pentru a ne făli că suntem români.

Ce ar trebui să ne indigneze? Că restul lumii ne asociază cu exemplele negative, că sunt mai vizibili tâlharii sau cerșetorii, decât cei care muncesc cinstit, că părinții de alte etnii ai copiilor din școala de la Ladispoli consideră inutile limba și cultura română, că noi înșine am ajuns să le considerăm inutile pentru că nu ne oferă șansa la un serviciu mai bun sau la un trai mai bogat. Ceea ce ne oferă însă este un trecut și o bogăție sufletească ce nu poate fi cumpărată în nici o valută.

Cine vorbește în numele femeilor?

Add comment martie 27th, 2012 09:17pm Ileana Savu


”Pe 5 martie, Gheorghe Vlădan a intrat într-un coafor din București, unde lucra soția sa, și a tras cu un pistol marca Glock de calibru 9 mm asupra persoanelor care se aflau în salon. Două femei au murit pe loc, printre care și soția lui Vlădan și șase persoane au fost rănite.”

Deși data de 5 martie 2012 ar putea rămâne nemarcată în istorie, în această zi s-a produs o schimbare importantă pentru România. Tragedia care a avut loc în această zi a determinat o creștere semnificativă a interesului mass-media față de cazurile de abuz împotriva femeilor, atrăgându-se atenția asupra celui mai rău scenariu posibil, care a devenit realitate într-un coafor din sectorul 2. Acest masacru l-a determinat și pe președintele Traian Băsescu să ne facă, nouă, femeilor, un ”cadou” de 8 martie, promulgarea unei legi care prevede că victima violenţei în familie poate cere instanţei un ordin de protecţie şi de restricţie faţă de agresor.

Cu mențiunea că eu consider că protecția împotriva abuzurilor de orice fel este un drept al femeii, al copilului, al bătrânului, al omului în general, nu un moft sau un capriciu pe care șeful statului îl satisface de Ziua Femeii, modificările aduse la Legea 217 sunt importante pentru consolidarea siguranței sociale și pentru tratarea societății de flagelul violenței în familie. Într-o țară în care peste 800.000 de femei recunosc că sunt victimele violenței domestice, aceste modificări au venit însă cam târziu, la fel cum sacrificiul pe care femeile din România l-au făcut pentru a se ajunge până aici este unul extrem de costisitor.

Femeile abuzate, agresate, batjocorite, bătute și chiar omorâte de către soții lor nu au apărut pe 5 martie 2012. Mass-media a dezvăluit și până acum astfel de cazuri, chiar dacă nu au purtat până acum eticheta de violență domestică. Este chiar lăudabil efortul unor trusturi de media, care au lansat campanii ample de conștientizare a populației cu privire la existența și manifestările acestui fenomen – ”Durerea nu este iubire”, Acasă TV.

Ca cetățean și ca femeie nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie de atât de mult timp pentru adoptarea acestei Legi? De ce ea a trecut tacit la Senat și a trebuit să mai treacă mai mult de un an până să intre pe ordinea de zi a Camerei Deputaților? De ce a trecut aproape o lună și nu există încă norme de aplicare a acestei Legi?

Promulgarea Legii 217 s-a dorit a fi aducatoare de puncte pentru actuala putere în acest an electoral, dar oricine poate intelege ca va mai dura mult si bine până va fi aplicată cu adevărat, de catre  sistemul administrativ caruia aceeasi putere ii reduce resursele logistice pentru a susține implementarea ei. Deocamdată, poliția nu este pregătită să intervină în aceste cazuri, nu există suficiente centre care să primească și să reabiliteze victimele abuzurilor și, poate mai mult decât orice, societatea, în general, nu este suficient de educată pentru a sesiza aceste drame și pentru a acționa împotriva lor.

Pentru ca toate acestea să se schimbe este nevoie de o schimbare profundă în mentalitatea oamenilor. Cu o motivatie mai mult sau mai putin electorala, un pas mic a fost făcut pe 5 martie 2012, dar mai avem încă un drum lung până la o viziune corectă și echitabilă asupra familiei și a relației dintre cele două genuri. La capătul acestui drum femeile nu vor mai găsi scuze pentru abuzurile împotriva lor, nu se vor mai amăgi cu ideea că sunt bătute din prea multă dragoste și nu se vor mai învinovăți pentru nervii pe care bărbații și-i varsă pe ele. Pentru a ajunge aici, femeile și întreaga societate au nevoie de modele – nu de exemple de tragedii –, au nevoie de lideri politici care să vorbească în numele lor și să găsească soluții la problemele care le preocupă – nu de politicieni interesați să câștige alegerile cu orice preț.

Ca femeie implicată în politică nu pot să nu mă întreb unde sunt cei care ar fi trebuit să ia din timp măsuri pentru ca astfel de drame să nu aibă loc? De ce femeile care au astăzi putere de decizie în politica românească nu au luat atitudine față de problema cea mai dureroasă a româncelor, violența în familie?

Nu ne putem mândri cu procentul de reprezentare a femeilor în politică, în Parlament și, în general, în structurile de conducere, si, poate din acest motiv, nu ne punem niciodată problema reprezentativității acestora. Nimeni nu pare să remarce faptul că foarte puține din femeile din politica românească își reprezintă cu adevărat genul, vorbesc în numele celorlalte doamne sau conturează agenda politică și în funcție de nevoile specifice ale femeilor.

De ce? Deoarece politica este percepută ca fiind o afacere masculină, iar femeile se tem să abordeze teme relevante genului – adesea din cauză că acestea sunt trivializate de către discursul colegilor lor bărbați. În consecință, pentru a-și asigura ascensiunea politică, femeile adoptă agenda conturată de bărbați devenind și în acest context un accesoriu care dă bine în statisticile prezentate partenerilor europeni.

Pentru ca mentalitatea românească să se însănătoșească, pentru ca femeile să nu se mai amăgească și să nu mai accepte violența domestică și, nu în ultimul rând, pentru ca tragedii cum a fost cea din 5 martie să nu se mai repete, avem nevoie de modele feminine în societate și, mai ales, în politică. Avem nevoie de modele feminine autentice care să inspire schimbarea de atitudine și care să promoveze valorile sănătoase ale familiei. Avem nevoie de modele politice feminine care să acționeze în numele femeilor, care să găsească soluții pentru problemele femeilor și care să se asigure că noua Lege anti-violență domestică nu va rămâne doar un instrument electoral.

Campania pentru Combaterea Violenţei împotriva Femeilor

De ce avem nevoie de o schimbare

2 comments ianuarie 29th, 2012 10:52am Ileana Savu

Începutul acestui an a fost marcat de venirea ”surprinzătoare” a iernii și de mișcările civice din Piața Universității și din toate orașele mari ale țării. Nici intervențiile brutale ale jandarmeriei, nici epitetele grele utilizate de politicienii puterii la adresa lor, nici discursul lipsit de soluții al președintelui nu au reușit să îi facă pe protestatarii din piețe să plece acasă, cu atât mai puțin vremea friguroasă, ninsoarea sau viscolul, care par să fi înghețat circulația în toată țara.

Discursul public din această perioadă a tratat în mod incomplet, dacă nu chiar subiectiv, mișcarea de protest. Ceea ce nici unul dintre reprezentanții Guvernului nu pare să recunoască – decât cu jumătate de gură – este că evenimentele din stradă sunt generate de lipsa de transparență și comunicare onestă cu cetățenii, de faptul că actuala putere s-a bazat pe lipsa de reacție a românilor, fără a crede de cuviință că le datorează vreo explicație.

Dincolo de a fi o lecție pentru guvernanți, scena publică românească din aceste zile este un semnal de alarmă pentru noi toți. De la atitudinea distantă și arogantă a guvernanților, până la sacrificiul personal al celor care își strigă nemulțumirile în Piața Universității, tot ce s-a întâmplat de la începutul anului ar trebui să ne deschidă ochii față de necesitatea unei schimbări fundamentale în esența comportamentului civic în România.
Cred ca fiecare din noi am uitat, puțin câte puțin, cine suntem ca popor, ne-am îndepărtat treptat de toate lucrurile cu care ne mândream ca români. După ’89 ne-am revoltat împotriva oricărei asocieri cu perioada comunistă, încât am ajuns de la mândria de a fi români la rușinea de a reprezenta această țară. Mai mult, discursul public nu a dezmințit imaginea denigratoare despre români și România, adăugând noi defecte tarelor lăsate de comuniști.

De la un popor curajos, moral, ospitalier, patriot, ale cărui exemple de civism erau Avram Iancu sau Alexandru Ioan Cuza, am ajuns să ne autoidentificăm în mod negativ cu un popor lipsit de repere morale, o națiune formată din hoți, femei ușoare, orfani, inculți, o țară lipsită de structuri funcționale, unde numai cei cu bani pot fi fericiți.

În mod paradoxal, tocmai regimul pe care îl blamăm, cel comunist, a reușit să propună poporului modele de conduită, să facă apel la sentimentele sale patriotice, chiar dacă obiectivul final al acestei propagande era unul pervertit. Reacția de respingere a ideilor naționaliste – amplificată și de discursul unor personaje precum Vadin Tudor – a făcut ca în ultimii 20 de ani să nu mai avem pe cine privi cu admirație, să fim lipsiți de lideri care să ne inspire, să uităm ce înseamnă patriotismul și simbolurile naționale. În Statele Unite, copii cântă imnul în școli și salută steagul cu mândrie, fără a-i acuza cineva ca sunt comuniști.

Ne mai întrebă de ce avem nevoie de schimbare?!

Pentru că cei care protestează în stradă pe vremea asta cumplită nu sunt nici hoți, nici prostituate, nici analfabeți, nici ”viermi”, nici ”ciumpalaci”, nici o ”mahala ineptă”, cum au fost catalogați, sunt români și vorbesc în numele românilor. Pentru că în piețe sunt tineri care dovedesc că mai există speranță și entuziasm pentru o schimbare în bine. Pentru că alături de tineri sunt femei, mame, care cer un trai mai bun pentru familiile lor și pentru copii lor și a căror voce a fost până acum lipsită de reprezentare. Pentru că toți ne dorim un viitor mai luminos. Pentru că nu merităm nici apelativele, nici aroganța și nici indiferența celor care ne conduc. Pentru că trebuie să ne redobândim respectul de sine ca popor.

Această schimbare depinde, în primul rând, de partidele politice, care trebuie să-și construiască programul și platforma în funcție de nevoile oamenilor. Este evident că cetățenii își doresc o altfel de politică, în care guvernanții să le audă și să le respecte dorințele.

Ca și protestatarii din piață, și eu îmi doresc transparență în politică și în administrație, eradicarea corupției, sisteme de educație și sănătate decente, ocrotirea familiei, a copiilor și a tinerilor, politici publice îndreptate spre cetățean, nu spre FMI. Dar toate aceste schimbări depind și de noi, de fiecare dintre noi, depind de încrederea că le merităm, că avem dreptul să cerem mai mult de la cei care ne guvernează și, nu în ultimul rând, de o realistă autoevaluare a noastră ca popor, dincolo de laudele excesive, dar și de criticile prea aspre.

Ce ar trebui să însemne protecția socială

5 comments decembrie 12th, 2011 11:34pm Ileana Savu

După ce și-a construit discursul de campanie în 2004 pe ideea că PSD a transformat România într-o ”țară de asistați social”, dreapta politică de la noi a continuat să condamne pe rând toate formele de ajutor social. Integrarea în Uniunea Europeană, îndeplinirea cerințelor comunitare și restricțiile impuse de Fondul Monetar Internațional, toate acestea au constituit argumente pentru reducerea drastică a finanțării sistemului de protecție socială. Pentru a legitima în fața populației luarea unor astfel de decizii, guvernele declarate a fi de dreapta au acreditat ideea că ajutoarele sociale sunt un fel de pomană, pe care statul o dă unor oameni care nu muncesc, ci s-au obișnuit sau, mai bine zis, i-a obișnuit PSD-ul să stea cu mâna întinsă. Din comoditate, mulți dintre noi au asimilat această imagine complet deformată.

Un guvern responsabil, de orice parte a spectrului politic s-ar afla, și-ar fi asumat soluții pentru îmbunătățirea sistemului. Un guvern autentic de dreapta ar fi stimulat societatea civilă să preia gestionarea asistenței sociale, creând o infrastructură de monitorizare, control și evaluare a rezultatelor ONG-urilor și încurajând marile companii să se implice civic prin finanțarea unor campanii de responsabilitate socială. Acest pas către degrevarea bugetului de stat de o parte din cheltuieli a fost făcut în diverse forme de toate țările europene. Mai mult, Uniunea Europeană argumentează puternic în favoarea sprijinirii acțiunilor de CSR – Company Social Responsability.

Sigur, în contextul recesiunii economice și al presiunilor externe, este normal să ne punem problema reducerii unei părți din cheltuieli. Sigur, sistemul de ajutor social este viciat, de el beneficiază și persoane care nu au în realitate nevoie de suport. Este însă datoria și responsabilitatea liderilor politici să vină cu soluții la aceste probleme, să acționeze în sensul perfecționării sistemului, nu doar să arate cu degetul acolo unde sunt probleme și să le atribuie predecesorilor sau să lase soluționarea lor în grija succesorilor. În schimb, într-o țară din ce în ce mai săracă, guvernul nostru își fundamentează în continuare strategia de ieșire din criză pe creșterea fiscalității și reducerea ajutoarelor sociale.

Dacă ar privi la programele pe termen lung adoptate de alte state europene, în special cele nordice, actualul guvern ar înțelege, în primul rând, că nu există o soluție de ieșire imediată din criză, ci este nevoie de o strategie susținută și, în al doilea rând, că nu doar măsurile de dreapta dau rezultate în astfel de situații, ci este nevoie de o combinație între eficiența economică, o piață a muncii stabilă, o distribuție echitabilă a veniturilor și, nu în ultimul rând, coeziune socială.

Atât modelul nordic – caracteristic pentru Finlanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Islanda – cât și soluțiile propuse de laburiști în Marea Britanie se bazează, în primul rând, pe consolidarea sistemului de protecție socială, cu accent pe redistribuirea veniturilor și pe serviciile sociale asigurate de către stat, finanțate din taxe, care la rândul lor sunt colectate progresiv, în funcție de venit. În al doilea rând, investiții consistente în capitalul uman, în special îngrijirea și educația copiilor, dar și în cercetare și dezvoltare – stoparea discriminării și inechității la școală și la serviciu și protejarea locurilor de muncă. Nu în ultimul rând, o rețea de instituții care să supravegheze piața muncii, inclusiv organizații sindicale și patronale puternice, și reducerea/eliminarea muncii la negru sau la gri prin măsuri legislative.

Pe lângă toate acestea, eu cred sincer că România mai are nevoie însă și de o schimbare de atitudine, de revenirea la valorile autentice: solidaritate la nivel social și responsabilitate guvernamentală. Solidaritate deoarece trebuie să învățăm din nou să privin în jur, să îi vedem din nou pe cei care au nevoie de ajutor, să nu mai credem explicații simpliste sau comode în speranța că nouă nu ni se întâmplă nimic rău, să înțelegem că facem parte din aceeași societate și că suntem pe atât de puternici, pe cât este cel mai slab dintre noi. Și responsabilitate fiindcă guvernul are datoria de a lua măsuri pentru reducerea impactului social negativ al crizei, iar instituțiile publice trebuie să protejeze și să asigure suport categoriilor vulnerabile ale populației.

Articole anterioare


Facebook Page

Arhiva