Posts filed under 'Educatie'

Despre răni și despre vise frânte

Add comment noiembrie 3rd, 2011

”Singur acasă – o tragedie românească” de Ionuț Carpatorea și ”Comertul sexual cu copii” de Liviu Tipurita sunt două filme documentare prezentate la festivalul ASTRA Film Fest, care ne deschid ochii asupra unor răni adânci ale societății românești. Răni pe care, din păcate, în mod conștient sau nu, alegem să le ignorăm.

Suntem prea obosiți, prea agitați, prea preocupați, vedem în jurul nostru prea multă sărăcie, prea multă mizerie sau prea multă deznădejde, știrile ne invadează viața cu atât de multe nenorociri, încât am devenit insensibili la ce se întâmplă în jurul nostru sau avem de toate și alegem să nu îi vedem și pe cei mai puțin fericiți decât noi… oricare ar fi explicația, ne lipsește cu desăvârșire motivul pentru care tragedii ca cele prezentate în aceste documentare să fie reale. Nu realizăm oare că în lumea în care trăim, în care ne creștem și ne educăm copiii și nepoții se întâmplă și asemenea atrocități? Ei bine, SE ÎNTÂMPLĂ!!! Copiii sunt traficați, vânduți, maltratați, abuzați, violați, părăsiți, traumatizați, însingurați, deprimați, fără viitor, fără perspective, fără vise.

Ce face guvernul? Pentru acești copii? Nimic. Pentru noi, ceilalți? Construiește încet, încet, dar eficient, impresia că cei care cer ajutor vor de pomana, că suntem un stat de asistați social, adică de pomanagii, că nu este datoria sa, a guvernului, să îi ajute pe cei mai slabi, că nu este datoria sa să oprească astfel de crime. Sub imperiul unei atitudini pretins liberale se consolidează imaginea unei Românii sărace, care stă cu mâna întinsă și așteaptă de la stat, care nu face nimic pentru a se scoate din mizerie, o Românie mai ușor de condus, de manipulat și de dus la vot.

Să îl ajuți pe cel aflat în nevoie nu înseamnă pomana, înseamnă căldură, bunătate și dragoste. Asistența socială nu înseamnă milă, înseamnă solidaritate. Nu înseamnă doar subvenții la încălzire pentru cei cu venituri mici, înseamnă programe de suport psihologic pentru copiii care cresc fără să aibă părinții aproape și proiecte de reintegrare socială pentru tinerii care și-au pierdut idealurile pe străzi. Programele sociale nu se rezumă la a-i ajuta doar pe cei ”mai puțin privilegiați”, ele se adresează în principal celor lipsiți nu doar de privilegii, ci și de drepturi.

Sistemul social românesc este departe de a fi perfect, dar ignoranța, neștiința și reaua intenție îl macină pe zi ce trece. Societatea civilă, singura care manifestă un interes constant față de aceste probleme, este din ce în ce mai sărăcită de resurse. Guvernul, în loc să se alieze cu organizațiile neguvernamentale, să le finanțeze proiectele, să le ghideze, să le monitorizeze și să le evalueze rezultatele, preferă să ignore în totalitate această zonă.

Direcțiile Județene de Asistență Socială și Protecție a Copilului ar trebui să aibă resurselele materiale și umane pentru a ține în evidență copiii aflați în situații de risc, cei ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și cei aflați în situație de sărăcie extremă, care sunt victime sigure, atât pentru traficanții de carne vie, cât și pentru propriul psihic, ajungând la depresii grave. Profesorii și medicii de familie trebuie, conform legii să sesizeze DGASPC-urile în momentul în care observă că un copil se află în situație de risc. Pentru aceasta însă, ar trebui să se aplece mai mult asupra aspectelor sociale și nu numai asupra responsabilităților lor strict profesionale. Nu în ultimul rând, societatea, vecinii, prietenii, noi toți trebuie să învățăm să privim în jurul nostru și să luăm atitudine. Chiar dacă pare un clișeu, în fiecare dintre noi stă puterea de a schimba ceva, poate nu de a schimba lumea, dar oricare dintre noi poate rata prin nepăsare șansa de a salva o viață, o speranță, un vis.

Indiferența noastră, a tuturor, impresia că nu putem face nimic, convingerea că altcineva trebuie să ia măsuri duce la situații îngrozitoare, ca cele prezentate în aceste documentare, care de altfel ar putea face obiectul unor campanii de conștientizare, care să ne deschidă ochii.

Francisco Goya spunea că “somnul rațiunii naște monștri”, după mai mult de 200 de ani de la acest semnal de alarmă, cred că este momentul să ne trezim!!!

Despre sărăcie, copii și EDUCAȚIE

Add comment septembrie 25th, 2011

Copii cu copii – o poveste zugravită periodic de buletinele de știri. Copii născuți în sărăcie, printre gunoaie, în sânul unor familii dezorganizate și lipsite de oportunități. Copii care renunță la școală, pierzând astfel și fărâma de șansă de a ieși din acest mediu. Copii fără copilărie, înfometați, abuzați, care își asumă prematur responsabilități de oameni mari. Copii fără vise și fără viitor. Sunt ei liberi? Au ei vreo șansă să își schimbe destinul? Mai important, ce facem noi pentru a-i elibera din capcana sărăciei?

Guvernanții de azi împart românii în două categorii: românii harnici și românii leneși. Cei harnici au tot ce le trebuie, iar cei leneși n-au decât să dispară pentru a elibera societatea de povara lor! Suferința mea este că prea mulți dintre noi acceptă acest mod simplist de a privi lucrurile. Poate că n-au timp, poate că au prea multe griji personale, poate că se simt și ei în pericol, poate că e pur și simplu mai ușor decât să iei atitudine… Este atât de ușor să aluneci dintr-o zonă a societății în alta!

Am avut ocazia să văd funcționând, într-o insulă extrem de săracă din Caraibe, un program pentru Educație care m-a încântat și m-a pus pe gânduri. Acolo, toți copiii care merg la școlile stat, primesc 2 uniforme gratuite pe an, stau la școală toată ziua și primesc masă gratuită. Toată lumea învață limba engleză, o necesitate fiind vorba de o insulă turistică. Cei săraci își duc copiii la școală numai pentru că, practic, sunt scutiți de niște cheltuieli, cu mâncarea și îmbrăcămintea. Și astfel, toți copiii au în mod real dreptul la educație, au șansa de a învăța și de a obține mai târziu un loc de muncă decent. Evident, școala asigură și educația sanitară, de igienă și, bineînțeles, asistență medicală. Ei formează o societate de oameni muncitori, sănătoși, care nu vor avea probleme să se integreze în câmpul muncii și să își îndeplinească rolul în societate.

E greu să nu faci o paralelă. Mai mult, este șocant că prea mulți dintre noi au impresia că aceste zone sărace ale lumii sunt grav înapoiate și din punct de vedere educațional, ignorând total enormitățile din propriul nostru sistem de învățământ.

Cum pregătim noi societatea de mâine? Pe ce clădim România copiilor noștri? Ce fel de oameni formăm în societatea românească de azi? Ce facem noi ca viitorul celor născuți în sărăcie să nu fie atins de mizerie, de boli, de umilință, de lipsa de educație, de infracționalitate și de abuzuri?

Toate aceste frânturi de vieți sfărâmate sunt frecvent prezente pe ecrane, problema este că alegem prea des să le ignorăm. Nu este suficient să vedem problemele din jurul nostru, trebuie să și facem ceva pentru a le soluționa. Depinde de fiecare dintre noi dacă astfel de copii primesc o șansă reală la un viitor curat, decent și onest, dacă ei vor crește liberi să își îndeplinească rolul în societate și să își atingă potențialul maxim.

TREBUIE ca fiecare copil să aibă dreptul real, nu doar scriptic, la EDUCAȚIE, la SĂNĂTATE, dreptul la o VIAȚĂ DECENTĂ! Iar aceste drepturi trebuie transpuse în programe. Societatea românească, prin aleșii săi, are obligația să găsească soluții pentru a îmbunătăți viața acestor copii, pentru a-i integra în societate, pentru a le crea oportunitatea să facă, al rândul lor, ceva pentru comunitate.

Ce bine ar fi dacă orice copil din această țară ar putea merge la grădiniță, la școală! Ce bine ar fi dacă ar avea ocazia să învețe o meserie, să se pregătească pentru viață! Orice copil sănătos are acest potențial, dar prea mulți cresc într-un mediu fără șanse. Ne îngrozim cu toții când urmărim știrie, dar viața merge mai departe, iar ei rămân acolo, sortiți să caute prin gunoaie! Nu este drept și nu este bine pentru nimeni, nici măcar pentru cei care privesc totul de la volanul mașinilor de lux și ei, la rândul lor, prizonierii unei lumi în care educația nu mai are nici o valoare. Nu cred că aceasta este lumea în care ne dorim să trăim, în care vrem să ne creștem copiii, indiferent pe ce treaptă a scării sociale ne aflăm!