Posts filed under 'Social'
ianuarie 29th, 2012
Începutul acestui an a fost marcat de venirea ”surprinzătoare” a iernii și de mișcările civice din Piața Universității și din toate orașele mari ale țării. Nici intervențiile brutale ale jandarmeriei, nici epitetele grele utilizate de politicienii puterii la adresa lor, nici discursul lipsit de soluții al președintelui nu au reușit să îi facă pe protestatarii din piețe să plece acasă, cu atât mai puțin vremea friguroasă, ninsoarea sau viscolul, care par să fi înghețat circulația în toată țara.
Discursul public din această perioadă a tratat în mod incomplet, dacă nu chiar subiectiv, mișcarea de protest. Ceea ce nici unul dintre reprezentanții Guvernului nu pare să recunoască – decât cu jumătate de gură – este că evenimentele din stradă sunt generate de lipsa de transparență și comunicare onestă cu cetățenii, de faptul că actuala putere s-a bazat pe lipsa de reacție a românilor, fără a crede de cuviință că le datorează vreo explicație.
Dincolo de a fi o lecție pentru guvernanți, scena publică românească din aceste zile este un semnal de alarmă pentru noi toți. De la atitudinea distantă și arogantă a guvernanților, până la sacrificiul personal al celor care își strigă nemulțumirile în Piața Universității, tot ce s-a întâmplat de la începutul anului ar trebui să ne deschidă ochii față de necesitatea unei schimbări fundamentale în esența comportamentului civic în România.
Cred ca fiecare din noi am uitat, puțin câte puțin, cine suntem ca popor, ne-am îndepărtat treptat de toate lucrurile cu care ne mândream ca români. După ’89 ne-am revoltat împotriva oricărei asocieri cu perioada comunistă, încât am ajuns de la mândria de a fi români la rușinea de a reprezenta această țară. Mai mult, discursul public nu a dezmințit imaginea denigratoare despre români și România, adăugând noi defecte tarelor lăsate de comuniști.
De la un popor curajos, moral, ospitalier, patriot, ale cărui exemple de civism erau Avram Iancu sau Alexandru Ioan Cuza, am ajuns să ne autoidentificăm în mod negativ cu un popor lipsit de repere morale, o națiune formată din hoți, femei ușoare, orfani, inculți, o țară lipsită de structuri funcționale, unde numai cei cu bani pot fi fericiți.
În mod paradoxal, tocmai regimul pe care îl blamăm, cel comunist, a reușit să propună poporului modele de conduită, să facă apel la sentimentele sale patriotice, chiar dacă obiectivul final al acestei propagande era unul pervertit. Reacția de respingere a ideilor naționaliste – amplificată și de discursul unor personaje precum Vadin Tudor – a făcut ca în ultimii 20 de ani să nu mai avem pe cine privi cu admirație, să fim lipsiți de lideri care să ne inspire, să uităm ce înseamnă patriotismul și simbolurile naționale. În Statele Unite, copii cântă imnul în școli și salută steagul cu mândrie, fără a-i acuza cineva ca sunt comuniști.
Ne mai întrebă de ce avem nevoie de schimbare?!
Pentru că cei care protestează în stradă pe vremea asta cumplită nu sunt nici hoți, nici prostituate, nici analfabeți, nici ”viermi”, nici ”ciumpalaci”, nici o ”mahala ineptă”, cum au fost catalogați, sunt români și vorbesc în numele românilor. Pentru că în piețe sunt tineri care dovedesc că mai există speranță și entuziasm pentru o schimbare în bine. Pentru că alături de tineri sunt femei, mame, care cer un trai mai bun pentru familiile lor și pentru copii lor și a căror voce a fost până acum lipsită de reprezentare. Pentru că toți ne dorim un viitor mai luminos. Pentru că nu merităm nici apelativele, nici aroganța și nici indiferența celor care ne conduc. Pentru că trebuie să ne redobândim respectul de sine ca popor.
Această schimbare depinde, în primul rând, de partidele politice, care trebuie să-și construiască programul și platforma în funcție de nevoile oamenilor. Este evident că cetățenii își doresc o altfel de politică, în care guvernanții să le audă și să le respecte dorințele.
Ca și protestatarii din piață, și eu îmi doresc transparență în politică și în administrație, eradicarea corupției, sisteme de educație și sănătate decente, ocrotirea familiei, a copiilor și a tinerilor, politici publice îndreptate spre cetățean, nu spre FMI. Dar toate aceste schimbări depind și de noi, de fiecare dintre noi, depind de încrederea că le merităm, că avem dreptul să cerem mai mult de la cei care ne guvernează și, nu în ultimul rând, de o realistă autoevaluare a noastră ca popor, dincolo de laudele excesive, dar și de criticile prea aspre.
decembrie 12th, 2011
După ce și-a construit discursul de campanie în 2004 pe ideea că PSD a transformat România într-o ”țară de asistați social”, dreapta politică de la noi a continuat să condamne pe rând toate formele de ajutor social. Integrarea în Uniunea Europeană, îndeplinirea cerințelor comunitare și restricțiile impuse de Fondul Monetar Internațional, toate acestea au constituit argumente pentru reducerea drastică a finanțării sistemului de protecție socială. Pentru a legitima în fața populației luarea unor astfel de decizii, guvernele declarate a fi de dreapta au acreditat ideea că ajutoarele sociale sunt un fel de pomană, pe care statul o dă unor oameni care nu muncesc, ci s-au obișnuit sau, mai bine zis, i-a obișnuit PSD-ul să stea cu mâna întinsă. Din comoditate, mulți dintre noi au asimilat această imagine complet deformată.
Un guvern responsabil, de orice parte a spectrului politic s-ar afla, și-ar fi asumat soluții pentru îmbunătățirea sistemului. Un guvern autentic de dreapta ar fi stimulat societatea civilă să preia gestionarea asistenței sociale, creând o infrastructură de monitorizare, control și evaluare a rezultatelor ONG-urilor și încurajând marile companii să se implice civic prin finanțarea unor campanii de responsabilitate socială. Acest pas către degrevarea bugetului de stat de o parte din cheltuieli a fost făcut în diverse forme de toate țările europene. Mai mult, Uniunea Europeană argumentează puternic în favoarea sprijinirii acțiunilor de CSR – Company Social Responsability.
Sigur, în contextul recesiunii economice și al presiunilor externe, este normal să ne punem problema reducerii unei părți din cheltuieli. Sigur, sistemul de ajutor social este viciat, de el beneficiază și persoane care nu au în realitate nevoie de suport. Este însă datoria și responsabilitatea liderilor politici să vină cu soluții la aceste probleme, să acționeze în sensul perfecționării sistemului, nu doar să arate cu degetul acolo unde sunt probleme și să le atribuie predecesorilor sau să lase soluționarea lor în grija succesorilor. În schimb, într-o țară din ce în ce mai săracă, guvernul nostru își fundamentează în continuare strategia de ieșire din criză pe creșterea fiscalității și reducerea ajutoarelor sociale.
Dacă ar privi la programele pe termen lung adoptate de alte state europene, în special cele nordice, actualul guvern ar înțelege, în primul rând, că nu există o soluție de ieșire imediată din criză, ci este nevoie de o strategie susținută și, în al doilea rând, că nu doar măsurile de dreapta dau rezultate în astfel de situații, ci este nevoie de o combinație între eficiența economică, o piață a muncii stabilă, o distribuție echitabilă a veniturilor și, nu în ultimul rând, coeziune socială.
Atât modelul nordic – caracteristic pentru Finlanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Islanda – cât și soluțiile propuse de laburiști în Marea Britanie se bazează, în primul rând, pe consolidarea sistemului de protecție socială, cu accent pe redistribuirea veniturilor și pe serviciile sociale asigurate de către stat, finanțate din taxe, care la rândul lor sunt colectate progresiv, în funcție de venit. În al doilea rând, investiții consistente în capitalul uman, în special îngrijirea și educația copiilor, dar și în cercetare și dezvoltare – stoparea discriminării și inechității la școală și la serviciu și protejarea locurilor de muncă. Nu în ultimul rând, o rețea de instituții care să supravegheze piața muncii, inclusiv organizații sindicale și patronale puternice, și reducerea/eliminarea muncii la negru sau la gri prin măsuri legislative.
Pe lângă toate acestea, eu cred sincer că România mai are nevoie însă și de o schimbare de atitudine, de revenirea la valorile autentice: solidaritate la nivel social și responsabilitate guvernamentală. Solidaritate deoarece trebuie să învățăm din nou să privin în jur, să îi vedem din nou pe cei care au nevoie de ajutor, să nu mai credem explicații simpliste sau comode în speranța că nouă nu ni se întâmplă nimic rău, să înțelegem că facem parte din aceeași societate și că suntem pe atât de puternici, pe cât este cel mai slab dintre noi. Și responsabilitate fiindcă guvernul are datoria de a lua măsuri pentru reducerea impactului social negativ al crizei, iar instituțiile publice trebuie să protejeze și să asigure suport categoriilor vulnerabile ale populației.
noiembrie 3rd, 2011
”Singur acasă – o tragedie românească” de Ionuț Carpatorea și ”Comertul sexual cu copii” de Liviu Tipurita sunt două filme documentare prezentate la festivalul ASTRA Film Fest, care ne deschid ochii asupra unor răni adânci ale societății românești. Răni pe care, din păcate, în mod conștient sau nu, alegem să le ignorăm.
Suntem prea obosiți, prea agitați, prea preocupați, vedem în jurul nostru prea multă sărăcie, prea multă mizerie sau prea multă deznădejde, știrile ne invadează viața cu atât de multe nenorociri, încât am devenit insensibili la ce se întâmplă în jurul nostru sau avem de toate și alegem să nu îi vedem și pe cei mai puțin fericiți decât noi… oricare ar fi explicația, ne lipsește cu desăvârșire motivul pentru care tragedii ca cele prezentate în aceste documentare să fie reale. Nu realizăm oare că în lumea în care trăim, în care ne creștem și ne educăm copiii și nepoții se întâmplă și asemenea atrocități? Ei bine, SE ÎNTÂMPLĂ!!! Copiii sunt traficați, vânduți, maltratați, abuzați, violați, părăsiți, traumatizați, însingurați, deprimați, fără viitor, fără perspective, fără vise.
Ce face guvernul? Pentru acești copii? Nimic. Pentru noi, ceilalți? Construiește încet, încet, dar eficient, impresia că cei care cer ajutor vor de pomana, că suntem un stat de asistați social, adică de pomanagii, că nu este datoria sa, a guvernului, să îi ajute pe cei mai slabi, că nu este datoria sa să oprească astfel de crime. Sub imperiul unei atitudini pretins liberale se consolidează imaginea unei Românii sărace, care stă cu mâna întinsă și așteaptă de la stat, care nu face nimic pentru a se scoate din mizerie, o Românie mai ușor de condus, de manipulat și de dus la vot.
Să îl ajuți pe cel aflat în nevoie nu înseamnă pomana, înseamnă căldură, bunătate și dragoste. Asistența socială nu înseamnă milă, înseamnă solidaritate. Nu înseamnă doar subvenții la încălzire pentru cei cu venituri mici, înseamnă programe de suport psihologic pentru copiii care cresc fără să aibă părinții aproape și proiecte de reintegrare socială pentru tinerii care și-au pierdut idealurile pe străzi. Programele sociale nu se rezumă la a-i ajuta doar pe cei ”mai puțin privilegiați”, ele se adresează în principal celor lipsiți nu doar de privilegii, ci și de drepturi.
Sistemul social românesc este departe de a fi perfect, dar ignoranța, neștiința și reaua intenție îl macină pe zi ce trece. Societatea civilă, singura care manifestă un interes constant față de aceste probleme, este din ce în ce mai sărăcită de resurse. Guvernul, în loc să se alieze cu organizațiile neguvernamentale, să le finanțeze proiectele, să le ghideze, să le monitorizeze și să le evalueze rezultatele, preferă să ignore în totalitate această zonă.
Direcțiile Județene de Asistență Socială și Protecție a Copilului ar trebui să aibă resurselele materiale și umane pentru a ține în evidență copiii aflați în situații de risc, cei ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și cei aflați în situație de sărăcie extremă, care sunt victime sigure, atât pentru traficanții de carne vie, cât și pentru propriul psihic, ajungând la depresii grave. Profesorii și medicii de familie trebuie, conform legii să sesizeze DGASPC-urile în momentul în care observă că un copil se află în situație de risc. Pentru aceasta însă, ar trebui să se aplece mai mult asupra aspectelor sociale și nu numai asupra responsabilităților lor strict profesionale. Nu în ultimul rând, societatea, vecinii, prietenii, noi toți trebuie să învățăm să privim în jurul nostru și să luăm atitudine. Chiar dacă pare un clișeu, în fiecare dintre noi stă puterea de a schimba ceva, poate nu de a schimba lumea, dar oricare dintre noi poate rata prin nepăsare șansa de a salva o viață, o speranță, un vis.
Indiferența noastră, a tuturor, impresia că nu putem face nimic, convingerea că altcineva trebuie să ia măsuri duce la situații îngrozitoare, ca cele prezentate în aceste documentare, care de altfel ar putea face obiectul unor campanii de conștientizare, care să ne deschidă ochii.
Francisco Goya spunea că “somnul rațiunii naște monștri”, după mai mult de 200 de ani de la acest semnal de alarmă, cred că este momentul să ne trezim!!!
octombrie 12th, 2011
Desenele sunt realizate de copii, cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la adoptarea Convenției privind drepturile copilului, în 20 noiembrie 1989, și se referă la dreptul de a avea o familie.
Pentru a pune în aplicare acest drept, și pentru copiii care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns în Sistemul de protecție, prin Legea 282/2004, a fost creat mecanismul de Asistență maternală. Acest mecanism urmărește să ofere copiilor șansa de a crește într-o familie și nu într-un centru de plasament. Pentru copiii sub 3 ani, este practic singura soluție, până la găsirea unei familii de adopție sau a revenirii lor în familia naturală.
În decembrie 2010, numărul de asistenți maternali profesioniști era de 13.500, cu 1.100 mai puțini decât în 2009. Înainte de a deveni asistenți maternali profesioniști, aceste persoane, urmează un curs de calificare și li se întocmește un dosar, care cuprinde o evaluare atât a profilul moral al candidatului, cât și a spațiului pe care acesta îl pune la dispoziție pentru îngrijirea copilului.
Am cunoscut, în decursul timpului, mulți asistenți maternali minunați, care se dedică din tot sufletul copiilor pe care îi au în grijă, de multe ori chiar copii cu dizabilități. În multe cazuri, după un timp, asistentul maternal dorește să adopte copilul pe care îl are în grijă, deși acest lucru înseamnă pierderea indemnizației. Am văzut, de asemenea, cazuri în care asistentul maternal se ocupă de copilul respectiv și după împlinirea vârstei de 18 ani sau după terminarea studiilor. Îl ajută să-și construiască o familie, îl tratează ca pe propriul copil.
Cu toate acestea, apar cazuri, cum este cel al celor 2 copii din Ilfov, abuzați și maltratați de asistentul maternal care le ține loc de părinte (http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/asistenta-maternala-acuzata-de-tentativa-de-omor-ii-tortura-pe-cei-doi-copii-incredintati.html). Cum este posibil?! – mă întreb și eu, așa cum probabil ne întrebăm cu toții.
Ei bine, NU AR TREBUI SĂ FIE POSIBIL! Adulții trebuie să îi ocrotească pe copii!
Este de neînțeles ce fel de fiară în chip de om ar putea să maltrateze un copil, care este simbolul inocenței și a drăgălășeniei.
Astfel de tragedii sunt reale. De ce?
Pentru că sistemul de protecție a copilului nu poate funcționa eficient fără bani, mulți bani. Pentru că, din păcate, și acest sistem a intrat în morișca reducerilor bugetare, la fel ca toate celelalte instituții de stat. Pentru că reducerile din acestă zonă au avut un impact social mai puternic decât în alte domenii, pentru că aici de fapt, erau necesare creșteri bugetare și nu reduceri. Pentru că diminuarea bugetelor a însemnat scăderea numărului de asistenți sociali meniți să vegheze la buna funcționare a sistemului și a asistenților maternali. Pentru că încă înainte de reduceri, unii asistenți sociali trebuiau să gestioneze 100 de dosare de asistenți maternali. Asta înseamnă monitorizare, adică anchete sociale periodice, destul de greu de făcut, dar nu imposibil.
În acest domeniu e nevoie de chemare și de multă dăruire. Nu oricine poate face această meserie, mai ales când este atât de prost plătită. Politizarea la toate nivelurile, angajările în sistemul bugetar pe acest unic criteriu, ar putea fi o altă cauză a neglijenței în serviciu de care dau dovadă unii asistenți sociali, și mai ales șefii lor, care ar trebui să organizeze activitatea astfel încât să se depisteze la timp orice deficiență. Este inadmisibil, indiferent de reducerile bugetare, să nu se facă monitorizarea copiilor aflați în sistemul de protecție, pentru o perioadă atât de lungă, așa cum s-a întâmplat cu cei 2 copii din Ilfov.
În același timp, ne întâlnim cu un alt paradox în România: există anual aproximativ 4.000 de familii care doresc să adopte, iar numărul de copii adoptabili este de aproximativ 2.000. Cu toate acestea, numărul copiilor adoptați este foarte mic, cam 1000 pe an.
Această contradicție relevă o altă problemă organizatorică a sistemului de protecție a copilului.
Destinația finală pentru un copil care ajunge în Sistemul de protecție este familia. Cei care se ocupă de cazul copilului, trebuie să aibă acest lucru în minte permanent, indiferent unde se află copilul, la asistent maternal sau într-un centru de plasament. De aceea se cheamă protecție alternativă.
Cum ar trebui să se întâmple acest lucru?
Întâi trebuie căutate soluții în familia naturală a copilului. Are acest drept, care trebuie respectat. Așa spune și legea românească.
Apoi, trebuie găsită soluția privind adopția. Asta ar însemna că acel copil va primi o familie care își asumă întreaga responsabilitate pentru el. Cu cât prima etapă se desfășoară mai repede, cu atât copilul are o șansă mai mare de a fi adoptat. De regulă, familiile adoptatoare din România doresc să adopte un copil sub un an.
Menținerea copilului în sistemul de protecție alternativă trebuie să fie ultima variantă. Din păcate însă, aceasta rămâne și prima și ultima soluție pentru copilul intrat în sistem. De ce? Pentru că sistemul tinde să se autoconserve. Pentru că, în modul de organizare actual, dosarul copilului, după intrare în acest ciclu se mută odată cu copilul, în asistență maternală sau la centrul de plasament. Slujba asistentului social sau a asistentului maternal devine dependentă de menținerea copilului în sistem și nu de găsirea unei soluții pentru ieșirea lui către o familie adevărată.
Soluția organizatorică este simplă. Asistenții sociali ar trebui să primească dosarele copiilor și să vegheze la găsirea celei mai bune soluții pentru copil, urmărind parcursul său până la ieșirea din sistem. Astfel, interesul suprem al copilului, așa cum este definit el de Convenția pentru drepturile copilului și de Legea 272, ar fi respectat.
Revenind la cazul înfiorător al copiilor maltratați de asistentul maternal din Ilfov, acesta șochează, nu doar prin cruzimea actului în sine, ci și prin reacția societății în fața acestuia. Vecinii acestor brute știau și chiar povesteau reporterilor ce s-a întâmplat și nu au reacționat. La fel tac mulți atunci când observă că în jurul lor sunt copii maltratați, exploatați, care nu merg la școală, sau care sunt trimiși la cerșit. O tăcere care îi face complici la distrugerea acestor copii. Abuzurile din copilărie își pun o amprentă de neșters pe sufletul acestor copii, care devin adolescenți cu probleme și apoi adulți care nu-și găsesc locul în societate. Tăcerea, chiar dacă pare greu de crezut, marchează societatea pe viitor, societatea în care cresc copiii noștri, o societate în care violența naște la rândul său violență.
Deci, oameni buni, să nu închidem ochii atunci când vedem un copil abuzat! Să nu mai tăcem! De acțiunea noastră poate depinde nu doar viața unui copil dar și felul în care evoluează societatea noastră. Nu ai nici o scuză să rămâi indiferent!!
Nu știi unde să te adresezi în astfel de cazuri? Cel mai la îndemână este numărul de urgență 112. Cei de acolo au obligația să raporteze astfel de cazuri către Direcțiile de protecția copilului din zona respectivă. Există, de asemenea, Telefonul copilului, 116111, o organizație neguvernamentală, care raportează cazurile către Direcțiile de protecția copilului responsabile și monitorizează rezolvarea lor.
http://www.telefonulcopilului.ro/
septembrie 25th, 2011
Copii cu copii – o poveste zugravită periodic de buletinele de știri. Copii născuți în sărăcie, printre gunoaie, în sânul unor familii dezorganizate și lipsite de oportunități. Copii care renunță la școală, pierzând astfel și fărâma de șansă de a ieși din acest mediu. Copii fără copilărie, înfometați, abuzați, care își asumă prematur responsabilități de oameni mari. Copii fără vise și fără viitor. Sunt ei liberi? Au ei vreo șansă să își schimbe destinul? Mai important, ce facem noi pentru a-i elibera din capcana sărăciei?
Guvernanții de azi împart românii în două categorii: românii harnici și românii leneși. Cei harnici au tot ce le trebuie, iar cei leneși n-au decât să dispară pentru a elibera societatea de povara lor! Suferința mea este că prea mulți dintre noi acceptă acest mod simplist de a privi lucrurile. Poate că n-au timp, poate că au prea multe griji personale, poate că se simt și ei în pericol, poate că e pur și simplu mai ușor decât să iei atitudine… Este atât de ușor să aluneci dintr-o zonă a societății în alta!
Am avut ocazia să văd funcționând, într-o insulă extrem de săracă din Caraibe, un program pentru Educație care m-a încântat și m-a pus pe gânduri. Acolo, toți copiii care merg la școlile stat, primesc 2 uniforme gratuite pe an, stau la școală toată ziua și primesc masă gratuită. Toată lumea învață limba engleză, o necesitate fiind vorba de o insulă turistică. Cei săraci își duc copiii la școală numai pentru că, practic, sunt scutiți de niște cheltuieli, cu mâncarea și îmbrăcămintea. Și astfel, toți copiii au în mod real dreptul la educație, au șansa de a învăța și de a obține mai târziu un loc de muncă decent. Evident, școala asigură și educația sanitară, de igienă și, bineînțeles, asistență medicală. Ei formează o societate de oameni muncitori, sănătoși, care nu vor avea probleme să se integreze în câmpul muncii și să își îndeplinească rolul în societate.
E greu să nu faci o paralelă. Mai mult, este șocant că prea mulți dintre noi au impresia că aceste zone sărace ale lumii sunt grav înapoiate și din punct de vedere educațional, ignorând total enormitățile din propriul nostru sistem de învățământ.
Cum pregătim noi societatea de mâine? Pe ce clădim România copiilor noștri? Ce fel de oameni formăm în societatea românească de azi? Ce facem noi ca viitorul celor născuți în sărăcie să nu fie atins de mizerie, de boli, de umilință, de lipsa de educație, de infracționalitate și de abuzuri?
Toate aceste frânturi de vieți sfărâmate sunt frecvent prezente pe ecrane, problema este că alegem prea des să le ignorăm. Nu este suficient să vedem problemele din jurul nostru, trebuie să și facem ceva pentru a le soluționa. Depinde de fiecare dintre noi dacă astfel de copii primesc o șansă reală la un viitor curat, decent și onest, dacă ei vor crește liberi să își îndeplinească rolul în societate și să își atingă potențialul maxim.
TREBUIE ca fiecare copil să aibă dreptul real, nu doar scriptic, la EDUCAȚIE, la SĂNĂTATE, dreptul la o VIAȚĂ DECENTĂ! Iar aceste drepturi trebuie transpuse în programe. Societatea românească, prin aleșii săi, are obligația să găsească soluții pentru a îmbunătăți viața acestor copii, pentru a-i integra în societate, pentru a le crea oportunitatea să facă, al rândul lor, ceva pentru comunitate.
Ce bine ar fi dacă orice copil din această țară ar putea merge la grădiniță, la școală! Ce bine ar fi dacă ar avea ocazia să învețe o meserie, să se pregătească pentru viață! Orice copil sănătos are acest potențial, dar prea mulți cresc într-un mediu fără șanse. Ne îngrozim cu toții când urmărim știrie, dar viața merge mai departe, iar ei rămân acolo, sortiți să caute prin gunoaie! Nu este drept și nu este bine pentru nimeni, nici măcar pentru cei care privesc totul de la volanul mașinilor de lux și ei, la rândul lor, prizonierii unei lumi în care educația nu mai are nici o valoare. Nu cred că aceasta este lumea în care ne dorim să trăim, în care vrem să ne creștem copiii, indiferent pe ce treaptă a scării sociale ne aflăm!
Comentarii recente